Avocatul pe cale de dispariţie …

Nu există iniţiative adevărate pentru oprirea procesului de declin din ce în ce mai accentuat în cadrul profesiei, şi nici tendinţe de identificare a problemelor adevărate cu care se confruntă membrii acestei profesii. Acestea sunt invizibile sau cel puţin obscure, datorită miriadului de probleme false, ridicate cu scopul exact de a crea divesiuni.

Prima problemă, de care suferă profesia este lipsa respectului public. Şi asta din mai multe motive. Pe de o parte acest respect care a existat de-a lungul veacurilor pentru cunoscătorii legii a fost în mod voit erodat de sistemul totalitar, care a transformat profesia liberă de avocat într-o profesie supusă voinţei arbitrare a funcţionarilor publici, a judecătorilor şi a “organelor de cercetare penală” (adică a miliţienilor).

Nici sistemul aşa-zis democratic nu a adus restabilirea prestigiului de odinioară a profesiei noastre. Motivele, fiind mai complexe însă decăt dorinţa oarbă de oprimare a adevăraţilor intelectuali, arătată de sistemul totalitar anterior. De aceea aceste motive merită explorate, în detaliu.

Lipsa unui cadru legal

care să stabilească monopolul profesiei de avocat spre deosebire de profesiile juridice “privilegizate” (notarul şi executorul judecătoresc) – Avocatul, se pare, “nu merita” în proaspăta democraţie, statutul social pe care o avea înainte de venirea comunismului, când o mare parte a atribuţiilor, în prezent delegate notarilor publici intrau şi în competenţa avocaţilor.

Atribuirea dreptului de a autentifica acte avocaţilor ar fi fost însă a liberalizare prea “radicală” a tranzacţiilor în special celor imobiliare, dorite controlate de stat pentru că liberalizarea lor excesivă ar fi dus la formarea unei pieţe libere. Şi mai rău, profitul realizat de această profesie (de avocat) ar fi dus la consolidarea financiară a unei pături sociale care era (prin natura profesiei) opusă măsurilor opresive ale statului, şi cunoscător al legilor. Este clar că această tendinţă de opunere se necesita restrtânsă fiindcă periclita şi aşa complicata operaţiune de salvare şi reabilitare a elitelor politice vechi în forma elitelor “burgheze” noi.

În fine nu motivele ci rezultatele sunt semnificative: avocatul este singura profesie liberă reglementată prin lege care nu se bucură de monolpol legal în aria sa de activitate. Nici o analiză curentă a acestei profesii nu ţine seama de acet fapt, şi nu există nici o tendinţă semnificativă de rezolvarea acestei probleme.

Pentru mulţi, şi din interiorul profesiei, această situaţie se pare că nu prezenta semnificaţie. Până când fenomenul, denumit

“avocatură clandestină”

s-a transformat într-o epidemie odată cu formarea Baroului Constituţional. Organizaţia criminală cu acestă denumire nu este nici astăzi în mod definitiv şi irevocabil dizolvată, iar iniţiatorii acestei odacităţi nu sunt pedepsiţi.

Problema avocaturii clandestine este însă mult mai adâncă decăt prezenţa câtorva impostori în robă în sălile de judecată.

Exista şi mai există o toleranţă prea generoasă din parte instanţelor de judecată faţă de impostorii “constituţionali” şi de societăţile comerciale care printr-o voită greşită înţelegere a codului CAEN s-au format având ca obiectul de activitate reprezentarea unor clienţi şi asistenţa juridică, inclusiv în faţa instanţelor de judecată.

Această toleranţă surprinzătoare s-a menifestat şi în procesele care aveau ca scop declararea nulităţii a înscrierilor în Registrul Comerţului a acestor “firme”.

Problema ne este abordată la nivelul UNBR, şi cu atât mai puţin la nivel politic.

Corupţia

Încă nu s-a (dorit) realizat faptul că avocatura clandestină este însuşi corupţia care sufocă ţara noastră, fiindcă prin intermedierea persoanelor care practică această “profesie” se realizează traficul de influenţă atât de necesar pentru întâlnirea cererii şi ofertei pe acestă “piaţă.”

Existenţa unei profesii controlate cu acces exclusiv la dreptul de a reprezenta o persoană în faţa altor persoane şi în faţa instanţelor de judecată ar reduce riscul corupţiei în sistemul jurisdicţional, membrii acestei profesii putând fi supuse la norme de probitate şi profesionalism, care să garanteze că se supun unui risc existenţial imens cei care se angajează în acte de corupţie.

Pentru a atinge acest scop însă va fi necesară şi o altă măsură: introducerea unei incompatibilităţi care să asigure că nici un fost judecător sau procuror nu este permis să devine ulterior avocat. Profesia este saturată de persoane care au avut destul prilej să-şi construiască relaţii de prietenie cu colegii lor judecători şi procurori ca mai apoi să-şi valorifice aceste “cunoştiinţe” în profesia de avocat.

Această incompatibilitate ar avea şi un efect benefic secundar: o populaţie de avocaţi mai decişi să combată agresiunile şi umilinţele zilnice ale instanţelor de judecată. Sunt destule cazuri în care avocatul cade victimă arbitrariului, din motive personale, şi nici un mecanism care să-l protejeze.

Există o realitate crudă: adversarul adevărat al avocatului nu este partea adversă ci instanţa de judecată, care este întotdeauna garantul intereselor staului împotriva intereselor particularilor, şi este o putere (un organ al oprimării) a statului. Să refuzăm legenda judecătorului imparţial, deşi menţinem acest ideal imposibil de atins, cu toţii ştim cum stau lucrurile cu adevărat.

Profesia concurentă a mediatorului

care periclitază existenţa avocaţilor “de rând” este un fenomen relativ nou. Instituţia medierii se bazează pe premisa greşită conform căruia adevăul nu este un lucru absolut ci o chestiune de echitate şi negociere.

Acest raţionament îşi găseşte provenienţa în dreptul comercial, unde celeritatea şi nu calitatea actului de justiţie este reperul de urmat, însă este străin de dreptul civil care consideră că repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv este scopul normei şi nu găsirea a unui “compromis”, în care dorinţa persoanei prejudiciate de a-şi vedea prejudiciul reparat de regulă cade victimă “celerităţii”.

Este neliniştitor şi forma în care se desfăţoară medierea: de către persoane care au absolvit doar un curs de mediere, după ce această activitate a fost scoasă din Legea 51/1995 (cu modificările şi completările ulterioare) pentru a exclude “avocatul de rând” de la această activitate. Mă întreb oare ce să fi fost scopul legiuitorului cu acest gest?

Nu pot, de asemenea, să nu consider prezenţa afişelor care instigă pe justiţiabilii să aleagă medierea, în incinta Tribunalului ca pe un atac nemilos şi direct împotriva profesiei noastre, cu atât mai mult că acestea sunt afişate în locul afişelor tip “Justiţia este un stâlp…” care măcar nu erau publicitare.

Cărţile Funciare

Ca şi celorlalte subiecte de mai sus, voi consacra un articol separat Cărţilor Funciare căci sunt instituţia-cheie a dreptului de proprietate şi mulţi avocaţi au câştigat o existenţă decentă prin efectuarea operaţiunilor în acest sistem de publicitate…

… până relativ recent. Declinul a început cu adoptarea Legii nr. 7/1996 care a transformat cărţile funciare intr-un sistem fără nici o raţiune. Înscrierea în CF nefiind constitutivă de proprietate, sistemul există azi doar cu scopul taxării opresive a justiţiabilului.

Ca o evoluţie a procesului de birocratizare intenţionată a cărţilor funciare, s-a creat Administraţia Naţională pentru Cadastru şi Publicitate Imobiliară în subordinea MAI.

De asemenea acestă reorganizare a cărţilor funciare a constituit o conjunctură neegalată pentru profesia de inginer topograf, expertizele topografice fiind un sine qua non al întăbulării imobilelor. Acest fapt combinat cu accesul privilegizat al ingineilor topografi la cărţile funciare şi la hărţile topografice a condus la oferirea de către acestea a unor “servicii complete de întăbulare”, astfel contribuind la propagarea avocaturii clandestine.

Legislaţia discriminativă

Încă subzistă prevederile codului de procedură civilă care privilegizează părţile care nu sunt asistate de avocaţi, în diferite forme. Cea mai deplorabilă norme în acest sens sunt prevederile Codului de Procedură Civilă care permit instanţei, la stabilirea cheltuielilor de judecată “reducerea onorarului”. Este o normă discriminatoare inventată pentru a facilita abuzul, în contextul în care avocatul este singurul a cărui onorar poate fi arbitrar “redus” dintre participanţii la procesul civil.

Destul pentru astăzi

Nu m-am referit aici la calitatea deplorabilă a normelor juridice, aduse după 1989 căci nici cele de dinantea Revoluţiei nu sunt de o calitate mai bună. De asemenea nu m-am referit la noţieunea greşită a “celerităţii actului de justiţie” şi la multe alte ameninţări la activitatea avocatului. Consider că pentru primul meu articol, aceste probleme sunt suficiente.

Pe curând…